Irak. Strigoii dintre râuri

„Irakul e o nebunie a lui Churchill, care a vrut să unească două puțuri de petrol, complet separate – Kirkuk și Mossul, alăturând trei entități diferite: kurzii, șiiții și sunniți”. Nu există definiție mai strălucită și mi-ar fi plăcut să vă spun cui aparține, însă nu mai știu. O port cu mine, așezată lângă alte câteva jaloane memorabile care mi-au marcat drumul în Orient. (Și apropo: ce altceva e Kuweitul – pe care Saddam l-a atacat furibund în 1990, după lungul război cu Iranul – decât un puț de petrol?)

Preocupați de primăvara arabă, de escaladarea conflictului iraniano-israelian, de evenimentle din Libia, iar acum de războiul civil din Siria, am uitat Irakul cu strigoii lui. Ce-a rămas în urmă, în decembrie 2011, după ce bocancul ultimului soldat american s-a ridicat de pe fosta Mesopotamie („țara dintre râuri”)? Instabilitate, ură, violențe, aproape un million de orfani și spectrul unui iminent război civil.

La 20 martie 2003, ora locală 5:33, s-au auzit la Bagdad exploziile primelor bombe. Peste comorile Sumerului și ale Babilonului, șuierau tomahawkurile. Niciodată ca înaintea războiului din Irak opinia publică din marele orașe ale lumii nu s-a exprimat mai vehement. Începând chiar cu americanii: din februarie 2003, zeci de mii de oameni s-au adunat pe dealul Capitoliului („o minoritate vocală”, au declarat atunci autoritățile), strigând: „Bombardați Texasul, au și ei petrol!”, purtând pancarte cu textul „Oare Iisus i-ar bombarda?”. Conform sondajelor, „minoritatea vocală” depășea 60 la sută din numărul cetățenilor.

Începea, în martie 2003, un război declanșat de o uriașă minciună, pe care responsabilii de atunci, memorialiștii de astăzi, nu pot s-o justifice. (Armele chimice pe care le căutau Aliații în Irak, erau probabil cele pe care tot ei le vânduseră, când Saddam le-a exersat pe iranieni. Cât despre cele nucleare, israelienii bombardaseră în 1981 centrala nucleară din Osirak și ar fi aflat primii dacă irakienilor le-ar mai fi crescut, între timp, alta). George Tenet, șeful CIA în 2003, dă vina pe alții. Are pe cine: începând cu vicepreședintele de atunci, Dick Cheney (care l-a îmbrobodit rău pe președintele Bush), și terminând cu Douglas Feeith, Richard Perle, neobositul Paul Wolfowitz, adjunctul secretarului de stat al Apărării din administrația Bush-Junior. (Urma să se găsească un țap ispășitor, în persoana zisului Scooter Libby, șeful de cabinet al lui Cheney, pe care destui jurnaliști au avut umorul inovoluntar de a-l numi „eminența cenușie a Administrației” sau chiar „artizanul războiului din Irak”. Președintele Bush a avut decența de a-i comuta pedeapsa cu pușcăria acestui măscărici tragic). Firma Halliburton a încasat 39,5 miliarde de dolari de pe urma războiului din Irak, fapt pentru care Cheney e cât se poate de relaxat când afirmă că nu are de ce să-și ceară scuze pentru decizia politică din urmă cu zece ani. (E drept că nici ExxonMobil sau British Petroleum sau Chevron sau Shell n-au dus-o mai rău). Nemaivorbind de numeroasele firme de pază și protecție – în cap cu sinistra „Blackwater” – care au dat liber mercenarilor lor să toace populația fără somație.

Cine e, totuși, învingătorul războiului din Irak? Dacă la 1 mai 2003 – când președintele W. Bush s-a grăbit să-și declare „misiunea îndeplinită” – ostilitățile dintre Aliați și insurgenții irakieni erau departe de final, iar perspectiva cât se poate de încețoșată, astăzi se poate constata că principalul învingător e teocrația șiită a Iranului. Dar asta e o altă poveste, pe care o vom povesti la lumina altui foc.

Actualul premier, șiitul Nuri al-Maliki, al cărui scaun se clatină serios, nu este – cum ar fi tentați unii să creadă, „omul americanilor”. Nu este nici „omul ayatollahilor” din Iran (țară unde și-a petrecut anii din exil cât n-a stat în Siria). Al-Maliki, la 63 de ani, e un personaj introvertit, suspicios, care n-a ieșit nici astăzi din logica de conspiraționist în care și-a petrecut aproape un sfert de veac din viață. Ca mulți alții, care au supraviețuit dictaturii brutale a lui Saddam Hussein, dar și ororilor războiului, al-Maliki e bântuit de toți strigoii confruntărilor, care se ridică deasupra Republicii ca aburul căldurii de iad. Primul ministru are probleme cu regiunea autonomă a kurzilor, care a început să-și vândă petrolul fără apostila Bagdadului, cu manifestațiile din ce în ce mai dese ale sunniților, cu grupurile înarmate care bântuie țara, cu sărăcia-lucie, augmentată de lipsa cronică a apei, într-un Irak care ar putea fi putred de bogat.

Octogenarul președinte (de etnie kurdă) Jalal Talabani e grav bolnav. Apropiatul său sfârșit poate aduce schimbări neașteptate în actuala ecuație a Puterii (ambițioasa sa soție, Prima Doamnă, și-a anunțat deja dorința de a-i succede).

Nuri al-Maliki conduce Irakul „ca un capo”, după cum observă jurnaliștii de la The Economist). Regimul lui e minat de corupție și de încălcări grosolane ale drepturilor omului. Observațiile acestea – altminteri corecte – ale unor occidentali get-beget nu țin seama de esențial: de cultura politică a zonei, unde unui dictator sângeros îi ia locul un alt dictator…

… N-aș mai putea să revăd Irakul. Strigoii lui revin și în coșmarurile mele. E ca în poemul lui al-Sayyab: „Străzi despre care se spune că nimeni nu mai revine pe ele, așa cum nimeni nu mai revine de pe tărâmurile morții…”